Străinătate-Macedonia

Macedonia este, cu siguranță, țara de la care am rămas cu cele mai multe amintiri, din păcate unele nu prea plăcute, chiar terifiante, dar majoritatea bune.

Dacă este doar să punctezi istoria acestei zone ai parte de o sarcină destul de dificilă, trebuie să preiei evenimente cu multe sute de ani înainte de Hristos. Așa că, mă voi rezuma la a spune că după Imperiul Otoman și al doilea război mondial, Macedonia a fost parte a Iugoslaviei. Î, 1991, nu după o despărțire pașnică (ca și Bosnia-Hertzegovina), Macedonia de Nord, așa cum are denumirea oficială, și-a recunoscut independența așa cum e și azi. Conflictul nu a pornit de la macedonieni, ci de la bosniacii și albanezii din Bosnia și s-a extins și peste nordul acestei țări. Deci, o țară relativ nouă, din Balcani, dar cu o istorie veche și zbuciumată.

Să ajungi în Macedonia, nu e chiar simplu. Cel mai facil e să te duci cu mașina, dar noi, neputând din cauza condițiilor impuse, a trebuit să alegem singura altă soluție viabilă (apropo, nici tren nu am găsit decât prin Grecia, cu multe ore de mers și mai scump), calea aeriană. Am așteptat cam mult și degeaba la Air Sebia să ne ofere ceva rezonabil, găsind tot Turkish Airlines ca soluție viabilă, cu prețuri decente de linie. Nu puteam să acceptăm o oferă fără bagaj de cală inclus și alte costuri extra… 

Însă, aici a început aventura… După un drum facil de o oră până la Istambul, am rămas în aeroport, deoarece zborul spre Scopie (Skobje) a fost anulat pe motive de ceață. Turcii care doreau să călătorească au acceptat să se întoarcă acasă sau să se ducă la hotel, din păcate noi nu puteam, pentru că biletele aveau un regim special. Nici măcar 400 de euro și poate mai mult, dacă negociam, nu am acceptat (asta nu știu de ce???) ca să amână zborul pentru ziua următoare… mare greșeală.

După ce am servit o masă delicioasă pe banii companiei aeriene turcești, am luat zborul spre Skopje, care trebuia să dureze doar o oră. Din păcate, era începutul coșmarului… trebuia să aterizăm la Skopje dimineață, pe la 8-9, dar și după ora 12 eram tot în aer. Tabletele de pe scaune nu cred că mai știau ce traseu să arate, erau multe, multe cercuri deasupra aeroportului din Skpje… După vreo 4-5 tentative de aterizare, toți se rugau în diferite limbi și după diferite religii. Unii și-au scos Coranul din geantă, alții făceau cruce, unii erau disperați și încercau să-l roage pe pilot să nu mai încerce aterizarea, alții și-au spart telefoanele după renunțarea la aterizare (care e groaznică dacă nu ești pregătit). De fapt, realitatea era destul de simplă: pe aeroportul din Skopje, Macedonia, era ceață foarte densă, fiind înconjurat de munți, iar noi puteam doar vedea să se coboară avioanul până sub 50 m, dar apoi, după câteva momente, tura la maximum motoarele și se ridica din nou deasupra norilor. Când s-au terminat toate aceste încercări de aterizare, piloții ne-au informat că se întorc la Istambul, pentru că e imposibil să aterizeze. Pe ecranele din fața fiecărui scaun s-a văzut că direcția era Istambul și toată lumea se liniștise. Dar… nu era totul… La un moment dat, linia dreaptă spre Istambul de pe ecran se făcu o fundă… hopa, cred că e o problemă… Le-am spus colegilor și au zis că glumesc, până când piloții ne-au informat că rămân fără combustibil dacă vor să ajungă la Istambul (erau foarte buni dacă nu știau cât combustibil aveau…) așa că sunt nevoiți să se întoarcă. Ok, dar unde… spre Pristina-Kosovo. Pe de o parte eram mulțumiți că nu mai voia să încerce o aterizare pe Skopje, pe de altă parte… Kosovo, la câțiva ani după război, neorganizat…

Aterizarea pe Pristina a fost ca o cădere din pod, un șoc imens, semn că aeroportul nu avea nimic din sistemele de orientare moderne… o hardughie, cred că mai mică decât aeroportul din Iași. Măcar eram pe pământ… după atâtea ore de zbor, dar… credeați că s-a terminat? Nu. Nu puteam coborî din avion decât dacă avem viză. Din fericire pentru noi, trei sferturi dintre pasageri nu aveau viză, așa că, după ce alimentat, avionul a pornit înapoi spre Istambul… faină plimbare… cum era să vedem și noi aeroportul din Bosnia?…

Imediat am avut un nou zbor, în condiții optime de această dată, spre Skopje, dar… am ajuns așa de târziu, încât după cca. 20 minute aveam autocarul spre Bitola din Skopje, ultimul pe ziua respectivă. Singura soluție, apelarea la servicii fast-taxi, nimic în plus, doar un preț modic, pentru noi care eram învățați cu prețuri vest-europene, cu peste 100 km/h, în 15 minute eram deja la autocar… nu mai voiam o astfel de experiență, dar era necesară, în sfârșit plecam spre Bitola, apropo, nu ultima destinație.

Să nu credeți că a fost ușor, drumurile… nu sunt prea bune, să fiu elegant… iar, la prima oprire, când am coborât din autocar, fiind amorțit de drum și oboseală, mi-a scrâtit un picior… simplu, am călcat rău… din fericire, după câteva ore după ce l-am îndreptat, a fost ok.

Oricum eram fericiți cu toții, măcar datorită faptului că suntem pe pământ și nu în aer, la peste 10 km altitudine.

În Bitola a fost simplu, am luat un taxi către hotel. Simplu? Nu prea. Poate vă gândiți la costuri, foarte mici, față de la noi și implicit, din toată Europa. Nu, dar poarta era încuiată și nici după 10-15 minute de sunat și strigat ca la romania, nu ne deschidea nimeni. Într-un sfârșit, minune.. cineva ne-a deschis poarta, dar ce am obsevat deosebit a fost că taxi-ul încă era acolo, aștepta și, mai ales ne ajuta să ne răspundă cineva. Și-au cerut scuze, știau de zbor și ne așteptau a doua zi… Dar. dar… când și noi credeam că se termină… nu.

Am intrat în camere, faine, super, așa cum ne-am dorit, însă, o problemă, era prea frig. ”Specialist” am rezolvat programarea caloriferului, am lăsat cartela pentru electricitate, de, știam, dar nu știam că trebuie să anunț și la recepție. Așa că am îndurat un frig groaznic, toată noaptea, cu sechele pentru următoarele zile. Să nu întrebați de ce? pentru că și eu am întrebat și nu am primit un răspuns.

Bitola este un centru al aromânilor, de multe ori puteam să folosim româna în loc de engleză, era mai ușor înțeleasă. dar uneori. Dacă totuși vrei în Macedonia să o vizitezi, ai nevoie să citești și ceva în litere rusești, nu e obligatoriu, dar e recomandat. Nu am văzut prea multe aici, poate că nu am știut sau turul pe care a trebuie să-l urmăm a fost un pic vag. Eu o știam ca o țară creștină, dar am greșit… multe moschei musulmane. 

Ca și în Bulgaria, afișe cu cei decedați sunt pe stâlpi, nu știu de ce, dar poate pentru amintirea lor și pentru a informa că au trecut în viața de apoi. E chiar interesant, că sunt mulți prieteni și pe la noi, care nu știu de un răposat și îi trimit mesaje pe facebook sau alte rețele de socializare…

În Bitola: nu știu cine a fost Trpcov Mișcialkov (1871-1953)… poate aflați voi, în fața unei clădiri cu ceas se află o statuie cu un bărbat cu aripi de înger, care nu am reușit să aflu ce spun anii din descriere, deși știu literele slavone, dar traducerea… un erou sau în cinstea eroilor care au murit în 2001, ar fi o logică în războiul aroganței albaneze,  steagul Turciei falnic chiar deasupra Telekom (nu știu dacă intenționat sau aici e o luptă dintre Occident și Orient), Biserica Catolică din Bitola, Teatrul Național, o super-faină catedrală ortodoxă, care așa de tare își face simțită prezența că nu merită să-i spun numele și bineînțeles, faima locului, filmul: Yanaki, Manaki și Milton (frații Manaki rămânând pionierii cinematografiei macedonene), încă de la începutul sec. XX, moschei, munți dimprejur, cam asta e Bitola…

Cam asta e Bitola, mulți aromâni, mult musulmanism și puțin creștinism, oraș micuț, dar destul de fain și liniști, cu oameni super, foarte deschiși și comunicativi.

Skopje, capitala, este în jurul râului Vardar, în aceeași zonă a Munților Balcanici. Nu știu cum au reușit, dar au făcut ca principală atracție turistică Marica Tereza, albaneză la un timp. Mă gândesc acum ce ar fi să avem ca simbol al capitalei, implicit național, pe Gyuri din Ardeal…fain, nu? Ok, nema putiința, moschei și catolici, într-o zonă veche răsăriteană-ortodoxă.

Skopje: o clădire cu niște trăsături ciudate, una cu un orologiu pe fațadă (Muzeul din Skopje), statuia Maicii Tereza rugându-se, memorialul Sfintei Tereza, din care rezultă că în 1910 s-a născut în Skopje, apoi a călătorit în Callcuta, India, nu știu cum de și-a regăsit menirea creștină acolo, dar Papa Pius XII a recunoscut-o ca misionară creștină la mijlocul sec. XX, apoi premii de misiune etc. etc.

Pentru că nu am ce alege, voi pune poza Maicii Tereza ca reprezentativă, dar mă îndoiesc că ea reprezintă istoria și civilizația macedoneană…

 

 

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *